Cu siguranță. Nu există niciun temei biblic pentru presupunerea că folosirea uleiului de ungere s-a încheiat odată cu Legământul cel Vechi sau că ar trebui limitată exclusiv la liderii bisericii care se roagă pentru bolnavi. De-a lungul Scripturii, ungerea personală era o practică obișnuită printre poporul lui Dumnezeu. Rut a fost îndemnată să se spele și să se ungă înainte de a se apropia de Boaz (Rut 3:3), Eclesiastul 9:8 ne îndeamnă să nu lăsăm să lipsească untdelemnul de pe capul nostru, iar Isus Însuși le-a poruncit ucenicilor Săi să se ungă pe cap și să-și spele fața atunci când posteau (Matei 6:16--18). Îndemnul Său nu era menit să întemeieze o nouă ceremonie religioasă pentru post. Dimpotrivă, ungerea personală era atât de obișnuită, încât neglijarea ei putea atrage atenția asupra jalei sau postului cuiva. Isus voia ca urmașii Lui să continue îngrijirea personală obișnuită, în loc să pară dinadins mâhniți pentru a câștiga recunoaștere religioasă. Ungerea exprima de asemenea sfârșitul jalei și revenirea bucuriei și a restaurării, așa cum se arată atunci când David s-a spălat, s-a uns și a intrat în casa Domnului să se închine (2 Samuel 12:20). În Noul Testament, ucenicii ungeau de asemenea bolnavii cu untdelemn și-i vindecau (Marcu 6:12--13), în timp ce Iacov 5:14--16 dă îndrumări precise cu privire la prezbiterii care se roagă pentru cei bolnavi și-i ung. Ungerea personală și ungerea altora sunt amândouă prezente în mărturia biblică, deși împrejurările și responsabilitățile lor diferă.
Folosirea personală răspândită a uleiului de ungere a continuat printre primii creștini, dar a devenit treptat tot mai restrânsă pe măsură ce s-au dezvoltat obiceiurile bisericești și practicile religioase formalizate. În Biserica Apuseană, ungerea a ajuns în cele din urmă să fie puternic asociată cu rituri prescrise, săvârșite de liderii bisericii, mai ales în legătură cu boala gravă și apropierea morții. Totuși, tradiția bisericească nu trebuie niciodată să devină autoritatea finală pentru a stabili ce îngăduie Scriptura. Fiecare credincios face parte din preoția împărătească întemeiată prin Isus Hristos (1 Petru 2:4--9), iar ungerea personală nu necesită permisiunea unui pastor sau a unui alt slujitor religios. Situația este diferită când este vorba de ungerea altor oameni, numirea cuiva într-o poziție de autoritate sau sfințirea locurilor și a bunurilor. Astfel de fapte implică principiile biblice ale responsabilității, numirii și autorității recunoscute, care nu trebuie trecute cu vederea. Ungerea personală, însă, rămâne la îndemâna credincioșilor ca o expresie vizibilă a credinței, a binecuvântării, a restaurării și a dedicării față de Dumnezeu. Ea nu trebuie niciodată să devină un ritual gol, săvârșit din obișnuință, superstiție sau obligație religioasă. Scopul ei este să dea expresie unei relații vii cu Domnul și dependenței noastre de Duhul Lui Sfânt.
Casa Ungerii